Publicat pe Lasă un comentariu

Îmbrăcatul la 2 ani: din corvoadă, o plăcere

Cu siguranță ați simțit, cel puțin o dată, că o să vă explodeze capul, o să răbufniți, o să vă maxim-enervați, o să, o să… dar nu ați făcut-o. Deloc. Ați rămas cât ați putut de calme și cu aceleași cuvinte blânde și aceleași rugăminți calde ați continuat (la nesfârșit) să convingeți pruncul de 1-2-3 ani să facă ceva. Fiecare copil e unic, unic în a nu vrea să facă cel puțin un lucru din rutina zilnică. La mine, de exemplu, la doi ani nu voia deloc să se îmbrace cu bluza. Dar delooc, nu voia să bage mânuțele în mâneci. Ce cântat, ce dansat, băiatul mare nu e cu „muzica și dansul e viața mea”, mai mult se enerva când încercam să-l îmbrac cântând. Doar mârâieli, nervi și supărări. Apoi să vedeți cum am reușit, totuși, împreună, să facem treabă bună.

Nu e ușor să te strofoci să găsești din enșpe mii de încercări una cu ajutorul căreia copilul să coopereze din drag și plăcere. Aia nu merge, aia nu îl interesează, cealaltă mai mult îl enervează. Iar când găsești o metodă potrivită pentru el, iți vine să strigi „Aleluia!”.

Pe tot parcursul vârstei de 2 ani a fost o adevărată provocare să ne îmbrăcăm copilul. Rareori, când nu avea butonul pe ON și era, deci, o minune, îl îmbrăcam rapid, pe neobservate, și totul era ok. Ceva trebuia făcut altfel, era nevoie de o altă abordare, nu de un refren plictisitor ca „uite ce hăinuțe frumoase, acum ne îmbrăcăm, acum punem bluzița, pantalonașii, hihi haha și copilul e gata.” Nu era gata niciodată pentru că niciodata nu voia așa.

Care a fost soluția?

„Mami, fii atent că vine trenu’!” Hop, unde, unde? A început să fie curios și să zâmbească. „Mânuța ta era Thomas care vrea să treacă prin tunel. Haide repede, repede să îl ajutăm pe Thomas!” Imediat a trecut mânuța prin mânecă apoi și cealaltă mânuță prin cealaltă mânecă. URAA! Thomas a ajuns în gară. Copilul era fericit și îmbrăcat. Mai mult de atât, se vedea bucuria din ochișorii lui când striga „Start!” și trecea cu viteză mânuțele prin bluză spunând „Uu,uu!”, iar când își vedea degețelele ieșite din mâneci spunea fericit „Ododată” (încă o dată). Ce să zic, eu mă topeam. Asta a fost. Thomas și prietenii săi ne-au salvat.

Am trecut de această etapă, dar de fiecare dată îmi amintesc cu drag și haz de distracția pe care o aveam la îmbrăcat.

Nu promit că metoda funcționează tot timpul, de exemplu am plecat la ședința foto de Crăciun având pe el o pereche de pantaloni de casă rămași scurți :D. Depinde mult de vârsta și starea copilului. Până la urmă contează să îi validăm alegerile și personalitatea atunci când chiar dorește sau nu dorește să facă ceva.

Voi prin ce metode ați reușit să obțineți cooperarea puiuților pentru lucruri uzuale și în același timp să râdeți și să vă distrați?

Distribuie dacă ți-a plăcut
Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

The maximum upload file size: 256 Mo. You can upload: image, audio, video, document, spreadsheet, interactive, other. Links to YouTube, Facebook, Twitter and other services inserted in the comment text will be automatically embedded. Drop files here