Iată că am ajuns și la acest capitol atât de important al cărții “Copilul invizibil” de Gáspár György. Voi extrage, mai jos, cele mai relevante paragrafe în care autorul ne vorbește despre componentele de bază ale compasiunii în crearea unei stime de sine sănătoase ale copilului.
“Dacă ne dorim copii care să devină adulți cu o stimă de sine sănătoasă, este important să-i învățăm lecția compasiunii încă de mici. Asta presupune să le modelăm atitudinea față de propria persoană și să le respectăm momentele dificile la adevărata valoare, oferindu-le un exemplu demn de urmat. […] În spatele comportamentelor deranjante ale copilului se află o serie de emoții și trăiri cărora singur nu știe să le facă față, drept urmare purtarea sa este o invitație la conectare și un strigăt surd de ajutor.
Atunci când copiii sunt copleșiți de emoțiile dificile, ei nu mai pot asculta mesajele cognitive sau transmise pe cale rațională de către părinții lor și nici nu învață nimic din pedepsele aplicate. Pentru ca procesul de învățare să aibă rost și o reală utilitate este nevoie de compasiune din partea adultului. Cu alte cuvinte, conectarea afectivă este cheia care va face copilul mai cooperant și abia ulterior putem apela la partea rațională a acestuia și-i putem reaminti eventualele limite comportamentale.
Procesul devine cu adevărat vindecător atunci când simțim ca un copil, dar gândim și acționăm ca un adult.
Iată pașii care pot asigura o conexiune definită de compasiunea între părinte și copil
- Atenția conștientă îndreptată asupra emoțiilor copilului;
- Acceptarea emoțiilor și recunoașterea faptului că acestea reprezintă calea prin care se poate consolida relația părinte-copil;
- Articularea și verbalizarea emoțiilor copilului într-un mod în care acesta se simte respectat și apreciat;
- Abordarea aspectelor cognitive, reamintirea limitelor comportamentale și rezolvarea de probleme;
- Analiza situației și integrarea lecțiilor învățate.
Majoritatea adulților “iubesc” copiii atât timp cât aceștia se poartă politicos și exemplar, dar puțini sunt cei care rămân umani și empatici atunci când puiul de om pierde controlul asupra propriilor acțiuni. În fapt, acestea sunt momentele în care cei mici au cea mai mare nevoie de cei mari – de adulții care să nu intre în regresie, dar nici să nu se transforme în niște jandarmi fără suflet și compasiune. Intenția este ca părintele să protejeze sentimentele copilului în loc să critice comportamentele acestuia. […] După cum spune dr. Haim, iubirea nu este de ajuns, iar intuiția nu este suficientă – avem nevoie de o prezență umană conștientă, de suficient de multă practică definită de compasiune și de bunăvoința de a privi cu atenție dincolo de comportamentele de suprafață. Următorul pas încurajează verbalizarea emoțiilor.
Nu este nevoie să-i vindecăm pe copii de emoțiile pe care le trăiesc
Copiii nostri au dreptul la propriile sentimente, la libertatea de a simți tot ceea ce corpul le transmite și la a beneficia de alinare sufletească. Exprimarea durerilor emoționale, în cuvinte simple și cu sens, este condiția necesară pentru ca vindecarea să fie posibilă. Nu este nevoie să-i vindecăm pe copii de emoțiile pe care le trăiesc, dar este cu siguranță necesar să le fim aproape pentru a nu le transforma în stări de durată sau în tulburări afective. Un copil care este ghidat să-și exprime emoțiile va dobândi un sentiment de stimă de sine sănătoasă, va considera că este vrednic de respect și de iubire – chiar și în momentele grele – și astfel va ajunge un adult cu un nivel crescut de compasiune față de sine. Odată cu verbalizarea emoțiilor, oglindirea și validarea acestora este indiscutabilă – Înțeleg că ești trist, iar în situația dată această emoție are cu adevărat sens! este un exemplu potrivit pentru a ști cum se pune în aplicare acest pas din procesul de compasiune parentală.
Emoțiile dificile ale copilului nu dispar
Pentru părinții sau îngrijitorii mai puțin familiarizați cu inteligența emoțională, este de reținut și că emoțiile dificile ale copilului nu dispar doar pentru că noi evităm sau refuzăm să le acordăm atenție. Sentimentele intense nu se evaporă dacă sunt interzise, acestea rămân în corp și după o vreme ajung să ne îmbolnăvească – atât psihic, cât și fizic. Poate părea de folos și metafora propusă de Emily Nagoski, doctor în psihologia comportamentului uman și autor de cărți de specialitate, în care emoțiile sunt văzute ca niște tuneluri care au o poartă de intrare, un culoar de trecere și o posibilitate de ieșire. Astfel, dacă copilul este lăsat singur, se poate rătăci ușor în acest tunel, daca-l ignorăm sau pedepsim îi sporim și mai mult durerea, dar, dacă-l însoțim în călătoria emoțională, acesta va învăța cu adevărat să devină un adult curajos, să nu fugă de durerea celor din jur și să fie capabil de conectare și de compasiune. Iar a-l însoți, în mod sistematic, în aceste călătorii emoționale înseamnă a-l ajuta să se simtă vizibil și să se dezvolte într-un mod armonios și sănătos.
După ce am abordat aspectele emoționale oferindu-le respectul cuvenit, putem face trecerea către partea cognitiva pentru a înțelege la ce s-a gândit copilul, cum a văzut lucrurile și a-i reaminti care sunt regulile familiei, care sunt limitele care-l protejează și care sunt comportamentele acceptabile și cele inacceptabile. De obicei, aceste reguli și limite sunt creionate în jurul valorilor de viață pe care arhitecții familiei – părinții – le cultivă în viața lor de zi cu zi.
Ce lecții de viață își însușește copilul dacă părintele practică acești cinci pași?
- Învață să-și accepte emoțiile indiferent de valența acestora și să nu fie speriat de ceea ce simte.
- Învață că are dreptul să trăiască orice emoție fără culpabilitate sau rușine.
- Învață că exprimarea emoțiilor în cuvinte este cea mai bună strategie de gestionare a trăirilor, iar comportamentele indezirabile nu sunt cu adevărat utile.
Acești cinci pași, aplicați cu perseverență, încredere și flexibilitate, îi pot ajuta pe copii să înțeleagă că emoțiile și părerile lor au valoare, iar ei sunt respectați și prețuiți – trăsături psihologice de care fiecare ființă umană are atât de multă nevoie pentru a interacționa într-un mod intelligent din punct de vedere relațional cu sine, ceilalți și lumea din care face parte.”
“Copilul invizibil” de Gáspár György