Prin clasa a II-a era o adevărată plăcere să ne jucăm acasă de-a școala. Cel puțin pentru mine căci fratele meu mai mic nu știu exact ce părere avea, dar părea că îi place și lui.
După mai multe zile de avânt, ba să iau, ba că nu e voie, am reușit, în final, să strecor în buzunar o bucățică de cretă de la școală. Știți sentimentele acelea de vinovăție și euforie în același timp? Așa mă simțeam eu.
Problema era că acasă nu aveam o tablă pe care să scriem. Tot gândindu-ne și rotind ochii prin cameră am descoperit că putem întoarce un fotoliu negru de mușama pe spatele căruia creta se vedea foarte bine. Și asta a ținut până când a descoperit și mama ce făceam 😃
A venit mama și a șters cu o cârpă umedă toată creta de pe fotoliu, ne-a certat puțin și a pus fotoliul la loc. Eu m-am supărat foarte rău și m-am ținut scai de ea cu plânsete și rugăminți, sperând să ne dea voie să ne jucăm in continuare.
Țin minte și acum strigătul victoriei, din toți plămânii de copil, într-o fugă de la bucătărie spre camera noastră:
-NE LASĂĂĂ !
