Categorie: Articole

Foarte multi parinti, inclusiv cel de fata, au tendinta sa reactioneze intr-un mod exagerat atunci cand copilul nu doreste sa imparta o jucarie cu alt copil sau are atitudini prin care parca ne-ar spune tuturor „nu-mi pasa de tine, eu trebuie sa ma simt bine”. Primul impuls este acela de a te opune dorintei copilului, de „a-i arata tu” cum trebuie sa faca, ce si cand sa spuna pentru, evident, a lasa garda jos si a face pe plac celeilalte persoane.

Stim ca partea cognitiva responsabila de empatie se dezvolta ultima si poate fi educata, iar in acest proces de crestere si cunoastere cel mai bun lucru pe care putem sa-l facem este sa ne intelegem si sustinem copilul in pasul de dezvoltare in care se afla.

Copilul meu este prea egoist?

„Multi parinti sunt preocupati cand vad la copiii lor trasaturi egoiste, asemanatoare celor observate de parintii lui Devin [cazul din carte] atunci cand era mai mic. Acesti parinti vor sa creasca copii interesati de starea de bine a altora, copii buni, care dau dovada de compasiune, astfel ca ii nelinisteste sa observe la micutii lor trasaturi aparent egoiste si insensibile.

Cand parintii isi exprima aceste ingrijorari in fata noastra, le reamintim ca principala regiune a creierului responsabila de empatie este inca prea putin dezvoltata la copiii mici si ca empatia si grija (ca si celelalte elemente ale creierului afirmativ) sunt abilitati care se invata. Asa cum am vazut in cazul lui Devin, copiii pot dezvolta capacitatea de a fi atenti si grijulii fata de altii. Vom explica acest lucru mai de indelete, dar mai intai vrem sa va atragem atentia ca este inutil sa generalizati indiferent ce forma de egocentrism ati putea observa la fiii si fiicele voastre in prezent. Cu alte cuvinte, feriti-va sa reactionati exagerat fata de ceea ce ar putea parea o lipsa de empatie a copiilor.

Timpul – factor esential pentru maturizare

De exemplu, e posibil sa nu-i fi acordat prea mult timp copilului sa se maturizeze. De fapt, o caracteristica tipica a dezvoltarii copiilor este sa puna pe primul loc nevoile lor fata de ale altora; acest lucru le creste sansele de supravietuire. Din cand in cand primim in cabinetele noastre parinti care spun: „Cred ca fiica mea e sociopata. E prea narcisista si egoista. Nu da niciun semn ca s-ar putea gandi si la altcineva decat la ea insasi”.Atunci intrebam:”Ce varsta are fiica?” si ni se raspunde „Trei ani.” In momentul acela zambim si ii asiguram pe parinti ca e putin cam devreme sa-si faca griji despre viata infractionala a fiicei lor. Pur si simplu trebuie sa lase dezvoltarea sa faca ce trebuie sa faca.

Dezvoltarea umana este un proces de genul doi pasi inainte, unul inapoi

Alteori, parintii observa o transformare la copiii lor, de obicei generosi si compatimitori, care par sa devina mai egocentrici si se ingrijoreaza ca acesta ar putea fi inceputul unui parcurs ce va duce la lipsa empatiei. In cazurile acestea, exploram impreuna cu parintii mai intai posibilitatea ca fata sau baiatul sa treaca doar printr-o etapa si identificam ce nevoi comunica copilul prin comportamentul lui. Le reamintim parintilor ca creierul si corpul copiilor se schimba rapid si ca acele schimbari altereaza, in mod necesar, comportamente si puncte de vedere. Apoi verificam si daca nu exista vreun eveniment de tranzitie din viata lor – minor sau major – care ar fi putut influenta copilul: crestere unui dinte, o raceala, mutarea domiciliului, nasterea unui frate. In plus, salturile cresterii – fizice, cognitive, motorii – pot duce la regresul altor directii de dezvoltare.

Dezvoltarea umana nu este nici liniara, nici predictibila; este mai curand un proces de tipul „doi pasi inainte, unul inapoi”

Tranzitiile si surprizele fac ca parintii sa nu detina niciodata controlul deplin al dezvoltarii copiilor. Dezvoltarea umana nu este nici liniara, nici predictibila; este mai curand un proces de tipul „doi pasi inainte, unul inapoi”, ba uneori se petrece pe dos sau pe ocolite. Ceea ce inseamna ca si daca ne-am putea da seama care este „raspunsul corect” in aceasta faza specifica, lucrurile s-ar putea oricum schimba radical imediat ce am reusi sa rezolvam acea enigma. Asadar, faptul ca fetita voastra a parut mai egoista decat de obicei in ultima vreme nu demonstreaza ca a dezvoltat un defect major care sa o impiedice sa mai arate compasiune pentru tot restul vietii ei.”

Fragmente din cartea Creierul afirmativ – Cum sa-ti ajuti copilul sa fie curajos, rezilient si autonom de Dr. Daniel J. Siegel si Dr. Tina Payne Bryson

Ne place Posta Romana si ne-am gandit sa scriem un articol despre motivele pentru care am ales sa livram coletele exclusiv cu ajutorul lor. Ne bucuram cand putem impartasi cu voi lucruri bune, in special legate de produse sau companii romanesti.

Ododets este un brand 100% romanesc, noi ne ocupam de produse de la idee, schita, design, magazin online, promovare, printare, facturare, impachetare, expediere. Ne-am specializat in materiale educative pentru copii, in special fise de lucru, portofoliul nostru fiind insa intr-o continua dezvoltare.

Pana nu demult livram coletele clientilor cu ajutorul unei firme de curierat si al Postei Romane. Dupa ce am descoperit avantajele si dezavantajele atat din privinta noastra cat mai ales a clientilor, ne-am hotarat sa ramanem doar cu Posta Romana si in continuare vom explica de ce:

Livrari oriunde in tara

Posta Romana livreaza oriunde in tara, asadar orice sat poate avea acces la materialele noastre educative fara a plati transport pe kilometri suplimentari. Acest lucru ne ofera si noua posibilitatea de a mentine un cost total mai mic pentru client.

Serviciu de urmarire al coletului

De mai mult timp exista serviciul de track&trace pe site-ul Postei Romane. Asta inseamna ca fiecare colet primeste un numar de urmarire al expeditiei care poate fi introdus pe site ca mai apoi sa se poata vedea pe unde a ajuns coletul si care e statusul acestuia. Linkul unde pot fi introduse codurile de urmarire ale coletelor pe care le trimitem clientilor dupa expediere este acesta.

Timpul de livrare

Daca destinatarul locuieste intr-un oras coletele ajung in jur de 3 zile lucratoare, am avut cazuri in care au ajuns si de pe o zi pe alta. La comune si sate livrarile ajung intre 3 si 5 zile lucratoare. Pana acum nu am avut plangeri din partea cumparatorilor legate de timpul de livrare al coletelor sau de alte motive.

Avizarea si ridicarea coletelor

Clientii sunt avizati telefonic cu privire la ridicarea coletului de la oficiul postal de unde apartin sau direct de catre factorul de posta (postas) in cazul localitatilor mai mici. De asemenea, au un interval orar foarte permisiv pentru ridicarea comenzii.

Flexibilitate si personal calificat

La Posta mergem si livram coletele in functie de ordinea comenzilor primite, finalizarea acestora (pentru cele ce includ personalizare) si al disponibilitatii noastre. Procesul de trimitere este unul simplu si include un orar flexibil pentru noi (08:00 – 19:00 luni-vineri). De multe ori, in cazul curierului, acesta nu ajungea la sediul firmei in intervalul stabilit punandu-ne in situatia de a grabi sau amana lucrurile, ceea ce nu ne convine deloc. Ori au fost cateva situatii in care veneau curieri noi, fara experienta de lucru cu facturi si chitante, iar problemele si incurcaturile pe partea aceasta ne dadeau batai de cap. La Posta birocratia de acest tip este clara, angajatii sunt cam aceiasi de multa vreme si obisnuiti cu munca de acest fel.

Mentionam ca acest articol este strict legat de experienta noastra de pana acum cu Posta Romana. Probabil ati observat pe site-ul nostru metodele disponibile pentru livrare si voiam sa venim cu acest articol informativ legat de beneficiile livrarilor prin posta.

Inceperea grupei mici de gradinita si nu numai (se intampla deseori si in grupa mijlocie si cea mare) vine, de cele mai multe ori, insotita de anxietatea de separare. Am citit cateva randuri pretioase in acest sens si dorim sa va lasam, mai jos, fragmente din cartea „Creierul afirmativ” de Dr. Daniel J. Siegel si Dr. Tina Payne Bryson care sa ne ajute sa privim din perspectiva copilului si sa il ajutam sa reuseasca emotional sa depaseasca aceasta etapa de acomodare.

„Aceasta mama grijulie si ingrijorata a venit la Dan sa ceara ajutor. Cand urma sa se desparta de ea, zona verde a fiului ei se ingusta intr-atat de mult incat devenea aproape inexistenta. Isi pierdea imediat controlul din cauza acestui factor declansator si intra adanc in zona rosie, fiind incapabil sa se linisteasca, pana cand mama ii promitea ca nu pleaca. Abordarea lui Dan cu aceasta mama a fost sa o invete, in mare, ceea ce vom explica in restul acestui capitol.

A inceput prin a o ajuta sa inteleaga ca prezenta ei era cea mai buna strategie a fiului ei de a se controla. Problema era ca, atunci cand ea pleca, el nu mai dispunea de alte strategii eficiente care sa-l mentina in zona verde. Contactul cu mama lui era cel care il mentinea calm. Ea era contrariata de cat de opresiva era nevoia fiului ei, dar Dan i-a explicat ca nevoia fiului ei de a fi cu ea era cea mai buna strategie adaptativa de a depasi frica si anxietatea. Asemenea unui prunc care plange sau a unui copil care fuge nesigur la tatal lui atunci cand aude un zgomot infricosator, fiul ei se baza pe ea sa-l ajute sa tolereze stresul situatiei si sa gestioneze haosul si dezechilibrul interior. Aceasta strategie avea logica, dar pentru ca el nu dispunea de alte abilitati si strategii de reglare a emotiilor si de suportare a separarii, se producea o situatie angoasanta atat pentru copil cat si pentru mama.

Un raspuns al creierului negativ ar fi bazat pe „succesul” pe cat de ascultator e copilul, indiferent de stresul pe care l-ar fi experimentat. S-ar fi recurs la rusinare („Niciunul dintre ceilalti copii nu are nevoie de mama lui aici”) sau pe minimizarea sentimentelor copilului („Esti baiat mare acum, nu trebuie sa fii trist”). In schimb, Dan a ajutat-o pe mama sa abordeze situatia din perspectiva creierului afirmativ, care ia la cunostinta, respecta si raspunde emotiilor fiului ei.

Mai intai, mama si fiul au scris si au ilustrat impreuna o carte despre cat de greu este sa-ti iei la revedere dimineata, dar si cat de distractiv este la gradinita atunci cand el ajungea acolo. Apoi au exersat despartiri de foarte scurta durata, in locuri unde el se simtea confortabil si in siguranta, prelungind treptat timpul despartirii si facand-o mai suportabila. Apoi au discutat despre postura „corpului curajos” si cum aceasta produce altfel de senzatii decat postura „corpului temator”; au exersat varianta „corpului curajos”. In sfarsit, au solicitat ajutorul educatoarei lui, care s-a oferit sa se intalneasca cu amandoi la locul unde-i lasa masina si sa ii permita mamei sa stea cu fiul ei la inceputul programului. Apoi, treptat (in ritmul in care ii permitea fiul), mama s-a indepartat tot mai mult si lipsea pentru perioade tot mai lungi de timp, largi du-i astfel progresiv fereastra de toleranta a separarii de ea. Parcurgand acesti pasi, mama a putut sa ia la cunostinta si sa respecte experienta si emotiile fiului ei.

Aceste tehnici s-au dovedit de succes pentru acest copil, dar fiecare copil este diferit. Ideea nu e sa memorati o serie de pasi, ci sa va ajutati copiii sa-si construiasca strategii si sa creati spatiu si oportunitati pentru a incuraja dezvoltarea unui creier mai echilibrat. Baza ajutorului pe care il puteti acorda copiilor pentru a fi mai echilibrati (si mai rezilienti, si mai buni, si mai morali) este relatia cu ei. Totul, intotdeauna, incepe cu relatia.”

Fragmente din cartea „Creierul afirmativ” de Dr. Daniel J. Siegel si Dr. Tina Payne Bryson

Trecem la capitolul empatiei din cartea „Creierul afirmativ – Cum sa-ti ajuti copilul sa fie curajos, rezilient si autonom” de Dr Daniel J. Siegel si Dr Tina Payne Bryson. 

Am vazut in articolele anterioare cat de mult conteaza in interactiunea zilnica parinte-copil educatia emotionala a parintilor prin aducerea la suprafata si constientizarea copilului interior al acestora. Mai departe vorbim despre o buna educare a empatiei, lucru posibil, de cele mai multe ori, doar prin exemplul propriu al parintilor printr-o comunicare pozitiva si o atentie distribuita in directia celuilalt.

„Strategie pentru formarea unui creier empatic: calibrarea „radarului empatiei” 

Una dintre cele mai bune metode de a va ajuta copiii sa le pese de altii este de a le activa sistemul cerebral de implicare sociala, astfel incat sa fie pregatiti sa priveasca situatii prin lentila empatiei si a compasiunii pentru ceilalti. Noi numim asta „calibrarea radarului empatiei”. 

Un radar al empatiei active ii ajuta pe copii sa observe si sa se sincronizeze cu mintea altor oameni, astfel incat sa sesizeze semnalele, atat verbale cat si nonverbale. Intr-un fel, este vorba de o citire emotionala a gandurilor. Asta ar putea insemna pur si simplu sa constientizeze datile cand ajung sa domine o conversatie sau sa gaseasca modalitati de a fi mai politicosi si de a se intelege cu altii, chiar si atunci cand sunt intr-o dispozitie proasta. Sau poate insemna sa recunoasca momentul cand altii (de exemplu, parintele lor obosit) sunt intr-o dispozitie proasta, iar apoi sa decida sa fie mai sensibili sau mai atenti pentru a nu zgandari cealalta persoana. Cand radarul empatiei este activat, devenim mai atenti si mai receptivi la intelegerea starii mentale a altei persoane. De pe pozitia atentiei constiente este posibil sa monitorizam mult mai bine situatia data, astfel incat sa depistam metodele de a-i face pe cei din jurul nostru mai fericiti sau de a-i usura in vreun fel de stresul lor – insa fara sa uitam de grija fata de sine.

Sunt multe feluri in care puteti contribui la dezvoltarea acestei constiinte la copiii vostri si la activarea radarului empatiei. De exemplu, puteti reformula situatiile incurajandu-i sa fie curiosi. Invatati-i sa fie detectivi si sa puna intrebari diferite. Cand un coleg de clasa isi pierde controlul emotional si fuge suparat de pe terenul de joaca, reactia imediata, reflexa, este de a intreba „Ce l-a apucat?”. In schimb, incurajati-le curiozitatea si ajutati-i sa regandeasca intregul scenariu, pur si simplu punand altfel intrebarea „De ce a reactionat asa?” 

Ne putem ajuta copiii sa regandeasca o situatie astfel incat sa nu condamne sau sa judece imediat, la furie, ci sa puna intrebari de pe pozitiile curiozitatii, receptivitatii si amabilitatii. Simplul act al reformularii (exemplificat prin cele doua intrebari complet diferite) creeaza o experienta cu totul diferita pentru copiii nostri, ca si pentru oamenii cu care relationeaza. 

Stiinta empatiei

In ultimii cativa ani, oamenii de stiinta au cercetat mult mai in profunzime empatia si devine tot mai clar ca creierul uman este programat pentru compasiune, chiar si la copiii foarte mici. Pruncii de numai un an, de exemplu, vor incerca sa co soleze pe cineva care este suparat sau stresat. Copiii de doi ani, este un fapt binecunoascut, sunt concentrati asupra propriilor nevoi si dorinte, dar si ei demonstreaza capacitatea de a se gandi la altii si de a le pasa de ei, ba chiar si pe aceea de a tine cont de sentimentele si intentiile altor persoane. Un studiu a examinat interactiunile dintre un cercetator si copii de un an si jumatate. Cand micutii se simteau in largul lor cu cercetatorul, acesta scapa, ca din intamplare, un obiect pe jos. In mod repetat, ei mergeau pana la obiect, il ridicau si i-l intindeau cercetatorului. Pe de alta parte, atunci cand adultul arunca dinadins obiectul pe jos, copiii erau capabili sa recunoasca acest act ca fiind intentionat si, ca atare, nu-i ofereau ajutorul. Cu alte cuvinte, erau capabili sa simta cand avea adultul realmente mevoie de ajutor. Fapt interesant, cercetatorii au desfasurat acelasi experiment cu cimpanzeii, dar acestia s-au dovedit mult mai putin saritori, chiar daca il cunosteau pe cercetator si-l considerau un prieten. Ei n-au dovedit aceeasi empatie ca aceea afisata de copiii umani, in creierul carora, din cate se pare, empatia si cooperarea sunt intrinsec programate inca de la o varsta atat de mica. 

Formarea unui creier altruist la copii

Retineti: unde ne indreptam atentia, acolo se activeaza si neuronii. Iar cand se activeaza simultan, se conecteaza unii cu altii. Asa se extind conexiunile in tot creierul si se produce integrarea. Astfel ca atunci cand le facilitam copiilor experiente care le atrag atentia catre perspectiva si preocuparile altor indivizi, le stimulam activarea si cresterea neuronala a creierului pentru empatie, deoarece atentia face ca neuronii sa se activeze si sa se conecteze unii cu altii in asa fel incat vor incuraja empatia si in viitor.

Exact asta au facut parintii lui Devin atunci cand era mai mic. Au petrecut timp indreptandu-i atentia spre experientele si preocuparile altor persoane si l-au ajutat sa ia in considerare sentimentele celorlalti, incurajand si intarind astfel conexiunile sinaptice care, in cele din urma, au avut drept rezultat dezvoltarea unui autentic simt al empatiei, atat de evident la adolescentul de saisprezece ani. Cand ii citeau, parintii ii puneau lui Devin intrebari precum: „Ce simte acum Lorax? De ce este atat de manios ca Once-ler a taiat toti copacii?” Cand se uitam impreuna la filme, din cand in cand opreau filmul si-l intrebau:”De ce crezi ca s-a intristat Travis atat de tare cand Old Yeller (cainele) a inceput sa se comporte asa de diferit? Ce crezi tu ca ar ttebui sa faca? Ce ar fi corect sa faca?” Atragandu-i pur si simplu atentia asupra emotiilor si motivatiilor personajelor, l-au ajutat pe Devin sa uite de el si sa-si dea seama ca oamenii din carti si de pe ecran aveau interese si opinii diferite de ale lui.”

Fragmente din cartea „Creierul afirmativ – Cum sa-ti ajuti copilul sa fie curajos, rezilient si autonom” de Dr Daniel J. Siegel si Dr Tina Payne Bryson

Iată că am ajuns și la acest capitol atât de important al cărții “Copilul invizibil” de Gáspár György. Voi extrage, mai jos, cele mai relevante paragrafe în care autorul ne vorbește despre componentele de bază ale compasiunii în crearea unei stime de sine sănătoase ale copilului.

“Dacă ne dorim copii care să devină adulți cu o stimă de sine sănătoasă, este important să-i învățăm lecția compasiunii încă de mici. Asta presupune să le modelăm atitudinea față de propria persoană și să le respectăm momentele dificile la adevărata valoare, oferindu-le un exemplu demn de urmat. […] În spatele comportamentelor deranjante ale copilului se află o serie de emoții și trăiri cărora singur nu știe să le facă față, drept urmare purtarea sa este o invitație la conectare și un strigăt surd de ajutor.

Atunci când copiii sunt copleșiți de emoțiile dificile, ei nu mai pot asculta mesajele cognitive sau transmise pe cale rațională de către părinții lor și nici nu învață nimic din pedepsele aplicate. Pentru ca procesul de învățare să aibă rost și o reală utilitate este nevoie de compasiune din partea adultului. Cu alte cuvinte, conectarea afectivă este cheia care va face copilul mai cooperant și abia ulterior putem apela la partea rațională a acestuia și-i putem reaminti eventualele limite comportamentale.

Procesul devine cu adevărat vindecător atunci când simțim ca un copil, dar gândim și acționăm ca un adult.

Iată pașii care pot asigura o conexiune definită de compasiunea între părinte și copil

1. Atenția conștientă îndreptată asupra emoțiilor copilului;
2. Acceptarea emoțiilor și recunoașterea faptului că acestea reprezintă calea prin care se poate consolida relația părinte-copil;
3. Articularea și verbalizarea emoțiilor copilului într-un mod în care acesta se simte respectat și apreciat;
4. Abordarea aspectelor cognitive, reamintirea limitelor comportamentale și rezolvarea de probleme;
5. Analiza situației și integrarea lecțiilor învățate.

Majoritatea adulților “iubesc” copiii atât timp cât aceștia se poartă politicos și exemplar, dar puțini sunt cei care rămân umani și empatici atunci când puiul de om pierde controlul asupra propriilor acțiuni. În fapt, acestea sunt momentele în care cei mici au cea mai mare nevoie de cei mari – de adulții care să nu intre în regresie, dar nici să nu se transforme în niște jandarmi fără suflet și compasiune. Intenția este ca părintele să protejeze sentimentele copilului în loc să critice comportamentele acestuia. […] După cum spune dr. Haim, iubirea nu este de ajuns, iar intuiția nu este suficientă – avem nevoie de o prezență umană conștientă, de suficient de multă practică definită de compasiune și de bunăvoința de a privi cu atenție dincolo de comportamentele de suprafață. Următorul pas încurajează verbalizarea emoțiilor.

 Nu este nevoie să-i vindecăm pe copii de emoțiile pe care le trăiesc

Copiii nostri au dreptul la propriile sentimente, la libertatea de a simți tot ceea ce corpul le transmite și la a beneficia de alinare sufletească. Exprimarea durerilor emoționale, în cuvinte simple și cu sens, este condiția necesară pentru ca vindecarea să fie posibilă. Nu este nevoie să-i vindecăm pe copii de emoțiile pe care le trăiesc, dar este cu siguranță necesar să le fim aproape pentru a nu le transforma în stări de durată sau în tulburări afective. Un copil care este ghidat să-și exprime emoțiile va dobândi un sentiment de stimă de sine sănătoasă, va considera că este vrednic de respect și de iubire – chiar și în momentele grele – și astfel va ajunge un adult cu un nivel crescut de compasiune față de sine. Odată cu verbalizarea emoțiilor, oglindirea și validarea acestora este indiscutabilă – Înțeleg că ești trist, iar în situația dată această emoție are cu adevărat sens! este un exemplu potrivit pentru a ști cum se pune în aplicare acest pas din procesul de compasiune parentală.

Emoțiile dificile ale copilului nu dispar

Pentru părinții sau îngrijitorii mai puțin familiarizați cu inteligența emoțională, este de reținut și că emoțiile dificile ale copilului nu dispar doar pentru că noi evităm sau refuzăm să le acordăm atenție. Sentimentele intense nu se evaporă dacă sunt interzise, acestea rămân în corp și după o vreme ajung să ne îmbolnăvească – atât psihic, cât și fizic. Poate părea de folos și metafora propusă de Emily Nagoski, doctor în psihologia comportamentului uman și autor de cărți de specialitate, în care emoțiile sunt văzute ca niște tuneluri care au o poartă de intrare, un culoar de trecere și o posibilitate de ieșire. Astfel, dacă copilul este lăsat singur, se poate rătăci ușor în acest tunel, daca-l ignorăm sau pedepsim îi sporim și mai mult durerea, dar, dacă-l însoțim în călătoria emoțională, acesta va învăța cu adevărat să devină un adult curajos, să nu fugă de durerea celor din jur și să fie capabil de conectare și de compasiune. Iar a-l însoți, în mod sistematic, în aceste călătorii emoționale înseamnă a-l ajuta să se simtă vizibil și să se dezvolte într-un mod armonios și sănătos.

După ce am abordat aspectele emoționale oferindu-le respectul cuvenit, putem face trecerea către partea cognitiva pentru a înțelege  la ce s-a gândit copilul, cum a văzut lucrurile și a-i reaminti care sunt regulile familiei, care sunt limitele care-l protejează și care sunt comportamentele acceptabile și cele inacceptabile. De obicei, aceste reguli și limite sunt creionate în jurul valorilor de viață pe care arhitecții familiei – părinții – le cultivă în viața lor de zi cu zi.

Ce lecții de viață își însușește copilul dacă părintele practică acești cinci pași?

1. Învață să-și accepte emoțiile indiferent de valența acestora și să nu fie speriat de ceea ce simte.
2. Învață că are dreptul să trăiască orice emoție fără culpabilitate sau rușine.
3. Învață că exprimarea emoțiilor în cuvinte este cea mai bună strategie de gestionare a trăirilor, iar comportamentele indezirabile nu sunt cu adevărat utile.

Acești cinci pași, aplicați cu perseverență, încredere și flexibilitate, îi pot ajuta pe copii să înțeleagă că emoțiile și părerile lor au valoare, iar ei sunt respectați și prețuiți – trăsături psihologice de care fiecare ființă umană are atât de multă nevoie pentru a interacționa într-un mod intelligent din punct de vedere relațional cu sine, ceilalți și lumea din care face parte.”

 “Copilul invizibil” de Gáspár György

Eram în parc zilele trecute și copiii se jucau într-un loc amenajat cu diferite obstacole pentru cei de vârsta lor (1-4 ani).

Copiii sunt mici, nu au răbdare, li se distrage atenția ușor, nu duc un traseu până la capăt, plâng sau cârâie câteodată. Nu e nimic, am venit să ne distrăm, nu să câștigăm medalii olimpice. Ei pot renunța oricând, pot încerca mișcări noi, au dreptul de a spune că le e frică sau că nu vor să parcurgă un anumit traseu. E spațiu de joacă pentru copii, nu loc pentru ambițiile părinților!

M-am întristat când am auzit în jur:

„De ce ți-e frică de o frunză?!” – tata către fetiță.

„De ce plângi? Dacă mai faci așa, nu mai venim aici. Vezi, de aia nu voiam eu să venim, pentru că mereu plângi și faci urât când nu iți convine ceva!” –mama către fetița ei.

La ce răspuns vă așteptați când întrebați copiii mici „De ce?” ? De ce te învârți, o să amețești! De ce nu mănânci? De ce nu stai și tu într-un loc? De ce vrei să te urci acolo? De ce ți-e frică? De ce, de ce, de ce.

Pentru că e distractiv, pentru că nu mi-e foame sau nu îmi place mâncarea asta, pentru că vreau să descopăr lumea și propriile mele puteri, pentru că e normal să fiu curios, pentru că e ceva necunoscut și mă tem, pentru că sunt copil și am nevoie de timp și încercări.

Ce putem face?

Probabil că este o moștenire de la părinții și bunicii noștri acest „De ce”. Din inerție îl folosim și noi fără să ne gândim practic la ce impact poate avea asupra copiilor. În locul acestei întrebări stânjenitoare, putem începe comunicarea cu un răspuns, arătându-le înțelegere pentru ceea ce simt.

Văd că te distrezi învârtindu-te, am grijă ca spațiul să fie sigur.

Probabil că încă nu îți este foame, încercăm puțin mai târziu.

Văd că ai multă energie, hai să ne jucăm!

Înțeleg că ceva te oprește, hai să vedem despre ce este vorba.

Copiii au nevoie de mai multă răbdare și empatie și mai puțin de întrebări retorice care îi pot face să se simtă vinovați, rușinați sau neputincioși. De cele mai multe ori ar trebui să ne întrebăm noi, ca părinți, de ce reacționăm într-un anumit fel în loc să punem aceste întrebări copiilor.