Inceperea grupei mici de gradinita si nu numai (se intampla deseori si in grupa mijlocie si cea mare) vine, de cele mai multe ori, insotita de anxietatea de separare. Am citit cateva randuri pretioase in acest sens si dorim sa va lasam, mai jos, fragmente din cartea „Creierul afirmativ” de Dr. Daniel J. Siegel si Dr. Tina Payne Bryson care sa ne ajute sa privim din perspectiva copilului si sa il ajutam sa reuseasca emotional sa depaseasca aceasta etapa de acomodare.
„Aceasta mama grijulie si ingrijorata a venit la Dan sa ceara ajutor. Cand urma sa se desparta de ea, zona verde a fiului ei se ingusta intr-atat de mult incat devenea aproape inexistenta. Isi pierdea imediat controlul din cauza acestui factor declansator si intra adanc in zona rosie, fiind incapabil sa se linisteasca, pana cand mama ii promitea ca nu pleaca. Abordarea lui Dan cu aceasta mama a fost sa o invete, in mare, ceea ce vom explica in restul acestui capitol.
A inceput prin a o ajuta sa inteleaga ca prezenta ei era cea mai buna strategie a fiului ei de a se controla. Problema era ca, atunci cand ea pleca, el nu mai dispunea de alte strategii eficiente care sa-l mentina in zona verde. Contactul cu mama lui era cel care il mentinea calm. Ea era contrariata de cat de opresiva era nevoia fiului ei, dar Dan i-a explicat ca nevoia fiului ei de a fi cu ea era cea mai buna strategie adaptativa de a depasi frica si anxietatea. Asemenea unui prunc care plange sau a unui copil care fuge nesigur la tatal lui atunci cand aude un zgomot infricosator, fiul ei se baza pe ea sa-l ajute sa tolereze stresul situatiei si sa gestioneze haosul si dezechilibrul interior. Aceasta strategie avea logica, dar pentru ca el nu dispunea de alte abilitati si strategii de reglare a emotiilor si de suportare a separarii, se producea o situatie angoasanta atat pentru copil cat si pentru mama.
Un raspuns al creierului negativ ar fi bazat pe „succesul” pe cat de ascultator e copilul, indiferent de stresul pe care l-ar fi experimentat. S-ar fi recurs la rusinare („Niciunul dintre ceilalti copii nu are nevoie de mama lui aici”) sau pe minimizarea sentimentelor copilului („Esti baiat mare acum, nu trebuie sa fii trist”). In schimb, Dan a ajutat-o pe mama sa abordeze situatia din perspectiva creierului afirmativ, care ia la cunostinta, respecta si raspunde emotiilor fiului ei.
Mai intai, mama si fiul au scris si au ilustrat impreuna o carte despre cat de greu este sa-ti iei la revedere dimineata, dar si cat de distractiv este la gradinita atunci cand el ajungea acolo. Apoi au exersat despartiri de foarte scurta durata, in locuri unde el se simtea confortabil si in siguranta, prelungind treptat timpul despartirii si facand-o mai suportabila. Apoi au discutat despre postura „corpului curajos” si cum aceasta produce altfel de senzatii decat postura „corpului temator”; au exersat varianta „corpului curajos”. In sfarsit, au solicitat ajutorul educatoarei lui, care s-a oferit sa se intalneasca cu amandoi la locul unde-i lasa masina si sa ii permita mamei sa stea cu fiul ei la inceputul programului. Apoi, treptat (in ritmul in care ii permitea fiul), mama s-a indepartat tot mai mult si lipsea pentru perioade tot mai lungi de timp, largi du-i astfel progresiv fereastra de toleranta a separarii de ea. Parcurgand acesti pasi, mama a putut sa ia la cunostinta si sa respecte experienta si emotiile fiului ei.
Aceste tehnici s-au dovedit de succes pentru acest copil, dar fiecare copil este diferit. Ideea nu e sa memorati o serie de pasi, ci sa va ajutati copiii sa-si construiasca strategii si sa creati spatiu si oportunitati pentru a incuraja dezvoltarea unui creier mai echilibrat. Baza ajutorului pe care il puteti acorda copiilor pentru a fi mai echilibrati (si mai rezilienti, si mai buni, si mai morali) este relatia cu ei. Totul, intotdeauna, incepe cu relatia.”
Fragmente din cartea „Creierul afirmativ” de Dr. Daniel J. Siegel si Dr. Tina Payne Bryson